Revoluţia

Nu ştiu câţi mai cred că la anul o să ne fie mai bine, că o să trăim măcar, nu neapărat bine.
Am auzit prostii de genul că trece criza-n occident şi implicit şi la noi. Unii confundă criza cu un fenomen meteo, cu în câmp de aer rece care vine şi pleacă.
Criza economică este doar de suprafaţă, criza este morală şi de un an tot spun asta, acum o spun şi alţii, nu-s nici eu mai deştept, nici ei, atâta timp cât nici unul n-avem soluţii.
Uneori mestecăm ca vitele aceleaşi vorbe, fredonăm refrene familiare, reîncălzim ciorba acrită, flutură câte un steag decolorat, defilăm sub câte o sintagmă simpatică, ce mai tura-bura, o cam frecăm.
De 20 de ani.
Mi-e ruşine de mine, mi-e ruşină faţă de prietenii şi necunoscuţii din cimitire care tot de 20 de ani poate se uită cu scârbă la noi. Cred că ştiţi ce vreau să spun.
Mă irită „povestea” cu „noi vrem respect”, sunt prea bătrân (şi cinic) să mai visez la „revoluţia bunului simţ”.
Rămâne – mereu – soluţia cu bâta-n stradă, dar pentru asta – ce glumă! – probabil FMI n-ar mai trebuii să ne acorde nicio tranşă, prin februarie să fie îngheţ crâncen, să se prăbuşească RON-ul dramatic şi atunci – poate – iese lumea-n stradă. Altfel, ne trezim 3-4 idioţi în faţa guvernului şi după 2-3 „huo”-uri ne cotonogesc jandarmii.
Sunt dezamăgit de democraţie, mă indispune majoritatea care alege şi parcă tot din rău în mai rău o face de 20 de ani.
Am un fix în seara asta şi revin la el: când l-am văzut ieri seară pe Iliescu rânjind la 80 de ani ca la 60, mi-am dat seama că nu pot să mă uit în ochii lu’ fiu-meu.

Şi ajung înapoi la revoluţie: nu contează cine şi de ce o face, contează cine o controlează. Şi tare mă tem că tot aceleaşi personaje ar profita de ea şi acum.

Şi stau ca boul cu berea-n mână şi văd că mă învârt iar în cercuri şi iar şi iar ajung de unde am plecat. Adică nicăieri. Şi nu sunt singur, dar suntem în beznă şi mai dăm cap în cap…