A fost odata o cetate...Toti locuitorii celorlalte cetati din tara, pana hat-departe se uitau cu invidie si admiratie la el... Locuitorii ii construisera ziduri inalte si frumoase ca sa fie vazut si recunoscut de departe. Niciodata lucrul la ziduri nu inceta, pentru ca zidurile sa fie tot mai inalte si frumoase, spre fala orasului...
Zilele erau mai insorite parca, iar locuitorii cetatii-oras faceau tot ce puteau ca sa-si faca viata si mai frumoasa. Si faima orasului crestea si era recunoscut ca unul din cele mai frumoase orase ale tinutului pana hat departe in strainatati. Chiar si atunci cand au venit vremuri vitrege si mai marii tinutului nu vedeau cu ochi buni frumusetea lui, orasul a gasit modalitati ca sa se fereasca de rautatea lor si sa creasca in faima si mai mult...
Cantaretii, poetii si actorii orasului erau in numar mare, locuitorii plecau urechea la vorbele intelepte ale batranilor, ii respectau si toti erau fericiti... Si mandri...
Aveau si de ce. Cine mai era ca ei? Cine mai avea un oras ca al lor? In tot tinutul daca te plimbai si spuneai:"EU sunt din acel oras" pe fetele celorlalti citeai admiratia si invidia... Si sufletul locuitorilor orasului se imbata de mandrie vazand astfel de reactii... Si se gandeau cum sa inalte zidurile orasului mai sus si cum sa le faca si mai stralucitoare...
Mandria se umfla din ce in ce mai tare in inima locuitorilor orasului cu fiecare an care trecea... Si au inceput sa creada ca nimic nu ii mai poate atinge si ca nimeni nu va fi ca ei vreodata in tinut...
In tot acest timp ceilalti locuitori din alte orase au inceput sa ia exemplu de la orasul-model, si tot straduindu-se au inceput sa aibe si ei cantareti, poeti, actori... Ba chiar au inceput sa inventeze ei insisi lucruri noi si au imprumutat obiceiuri de la alte orase ale lumii, mult mai mari si mult mai frumoase...
Intr-o zi, cand unul din locuitorii orasului care fusese odata cel mai cel, era in alt oras si a spus: "EU sunt din acel oras" a vazut cum sprancenele celorlalti s-au ridicat cu mirare si ironie ca si cum ar fi spus: "ei si ce?!!"
Si cu toate acestea el nu le-a spus nimic celor de acasa si a continuat sa fie mandru, la fel ca si ceilalti locuitori ai orasului admirat pana atunci de toata lumea. Si ceilati vazusera in calatoriile lor ca ceva se schimbase dar isi spuneau: "Eh! Ca noi nu e nimeni... sunt invidiosi!" Si locuitorii orasului din povestea mea au continuat sa fie mandri cu totii... Si au inceput sa faca din ce in ce mai putin pentru orasul cu care se mandreau...
Cantaretii ,poetii si actorii de dinainte imbatranisera, batranii nu mai erau respectati de locuitorii tineri si plini de viata pe care ii invatasera sa fie mandrii... Mai mult: poetii, cantaretii si actorii tineri se imputinasera si crescuti sa fie mandri de orasul lor au inceput sa ignore ce era in afara zidurilor tot mai inalte construite in jurul orasului considerand ca ei au cunostiinta asupra tuturor lucrurilor...
Si asa locuitorii au continuat sa-si construiasca ziduri tot mai inalte, pana cand nu se mai putea vedea nimic dinlauntru in afara si nici de afara inauntru... Printre crapaturile zidului au inceput sa se strecoare tot soiul de oameni de toate soiurile: si prosti, si ciudati, altii dubiosi din locurile murdare ale tinutului... Auzisera de bogatia orasului si vroiau o parte pentru ei. Fiind din ce in ce mai multi, nou-venitii au inceput sa impuna obiceiurile lor, atat cat se pricepeau... Asa ca orasul a inceput sa moara...
Astazi orasul acela mandru, invidiat odata si admirat odata, e pe moarte... Locuitorii lui acum sunt doar niste guralivi ce se umfla in pene si spun mereu tuturor: ""NOI suntem din acel oras"... Se mandresc cu realizarile inaintasilor lor dar ei insisi fac din ce in ce mai putin pentru orasul lor...
Si se mira mereu, si nici nu inteleg, de ce locuitorii altor orase se uita la ei ba ironic, ba cu un nelinstitor subinteles. Nu inteleg de ce nu mai sunt muti de admirate si invidie locuitorii celorlalte orase... dar continua sa isi spuna cu mandrie: "NOI suntem din acel oras"...
