Hrana noastra cea de toate zilele

Ieri ma abordeaza, in timp ce urcam scarile catre birou, o colega. Ma deranjeaza cand sunt interpelata in poarta, pe alee sau pe scari, cand nu sunt lasata sa intru, sa-mi las mapa, sa deschid geamul, sa ma fac comoda, de... ca omul care incepe o zi de munca. Vroia sa-mi povesteasca ca o alta colega s-a despartit de prietenul ei. Si incepe. Si da-i, si da-i... Zic: "Stop. Stii, cred ca e treaba ei asta, nu a noastra. In fond, nu ma intereseaza viata privata a altora". S-a uitat la mine, de parca: "Uite-o si pe fandosita asta"...
Si mi-am adus aminte de o intamplare de acum cateva saptamani.
Pentru ca nu-mi place sa-mi beau cafeaua singura, deseori merg in cafeneaua de peste drum. O beau tot singura la masa, dar in compania celorlalti viciosi. Iau o apa plata si un expresso lung. Si citesc ziarele. Ritual deja. Vad la un moment dat o colega X prin geamul cafenelei, trecand. Se uita la mine. Nu ma pot preface ca n-am vazut-o. Dau din cap, salutand-o. Imi vad mai departe de treaba mea, linistita.
Ajung la serviciu. Secretara intra si-mi spune: "Va fac un ceai? Ca am inteles ca ati baut cafea deja..." Am simtit ca-mi urca sangele in cap. Am ramas cateva minute interzisa si apoi mi-a iesit: "De ce, scrie in pagina mondena ca am baut o cafea?" S-a impleticit, spunand doar: "Pai... povestea X fetelor ca..."
Am stat mai mult timp privind pe geam. Nu puteam s-o las asa. Ajungi uneori la saturatie. Se umple paharul. Al meu se umpluse acum. O chem pe X cu niste rapoarte la verificat. Unele nu erau facute, altele incomplete. Ii spun: "Dar ce se intampla, ai probleme, esti ocupata, a fost prea mult, prea greu...?" M-am simtit bine vazand-o cum incearca sa se justifice, cum simte rusinea... pentru ca era mai mult decat treaba nefacuta... si a inteles acest lucru.
Ne hranim zilnic cu barfe. La munca, la cafea, pe strada, pe holuri, acasa. Peste tot. Vom deveni un popor de obezi cat de curand... Vazandu-i si analizandu-i pe altii, ne umplem propria viata searbada si ne uitam propriile probleme. E comod sa dai din clanta. Nu doare. Traim intr-un mediu in care barfa este o institutie. Cu prea multi angajati. Astept momentul cand va da faliment. Dar mi-e teama ca n-o sa-l apuc. E tot o chestie genetica, ca si hotia...