marți, 17 noiembrie 2009

Scrisoarea a II-a catre anonimul roman

Stimate Domnule Anonim,
sau ce oi mai fi tu...
Ca nici tu nu stii.


Am spus mereu ca in general cainele si pisica sunt animale curioase. Adulmeca dosuri, si dau din coada. Nu de dosul meu este vorba, ci de o metoda de lucru. Un stil adoptat de cei ca tine.

Acuzele tale nu fac doua parale... Cine seamana vant culege furtuna... E biblic citatul. Din nou. Nu stiu ce vroiai tu sa pedepsesti... Sinceritatea cu care am avut curajul sa afirm ceva? Onestitatea cu care am declarat ca inca sunt imperfect? Nu ai inteles ca NU SUNT nici atacabil nici santajabil exact din aceste motive? Nu ai inteles, nu ai putut intelege? Ori nu ai vrut?

Fiecaruia trebuie sa-i vorbesti pe limba lui si in felul in care intelege. Te asteptai ca atunci cand rautatea imi bate la usa sa o poftesc zambind in casa... Inteleg ca nu iti place propriul medicament... Dar vhiar asa, sa dai cu bata si sa crezi ca scapi cu fuga?!! Nu sunt genul care fuge chelalaind ca sa se ascunda si sa-si linga ranile. Stiu ca tu cu asa ceva te-ai obisnuit. Doar traim in Romania... No... Nu-i bai. Doar ca ai comis o mica eroare... Ai uitat de a treia lege a dinamicii.. Aia cu actiunea si reactiunea... Se intampla si la case mai mari...

Ma bucur ca mi-ai dat ocazia sa afirm inca o data, aici si acum, ca NU SUNT PERFECT! Recunosc ca avand mereu in preajma perturbatii energetice, precum tine, imi este destul de greu. Sper ca Dumnezeu sa iti lumineze ochii mintii. El stie de ce ai nevoie. Eu unul nu te inteleg. Deloc.

Si daca ma intreb de ce faci ceea ce faci, iarasi nu iti va place ce iti voi servi drept raspuns. Nu te ambala ca sa imi spui ce e crestineste si ce nu... Pana si Isus a rasturnat mesele celor care faceau bisnita in templu... Asta e o dovada ca oamenii il pot scoate pana si pe cel mai sfant intre sfinti din rabdari cu nemernicia lor... Eu sunt doar un om. Simplu. Nu am nici pe departe rabdarea unui sfant.

Un comentariu:

  1. Acum am citit postarea asta si nu ma pot abtine.

    Paranoia este o boala psihica grava in care bolnavul isi creeaza o personalitate proprie nereala pe care o justifica cu o aparenta logica. Boala incepe de obicei la varsta adulta, printr-o stare de indispozitie, de depresie psihica, ce il face suspicios, apoi ajunge la concluzii false si treptat dezvolta un anumit delir, o idee exagerata, absurda sau falsa, cu aspect aparent logic („delir sistematizat").
    Uneori, boala apare dupa o suparare, dupa o activitate psihica mai intensa, dupa boli care slabesc fizic si psihic bolnavul. Formele mai obisnuite de delir ale acestor bolnavi pot fi:
    a) delirul de persecutie (bolnavul are convingerea ca este persecutat, ca se unelteste impotriva sa si orice gest, orice vorba o interpreteaza ca pe o confirmare a acestui fapt, bolnavul se crede inventator, sau o personalitate importanta);
    b) delirul de grandoare, de marire, poate fi o concluzie falsa a bolnavului pe fondul ideii de persecutie sau sa apara chiar de la inceput;
    c) delirul de gelozie,
    d) delirul mistic (se socotesc chemati de forte divine sa ocroteasca lumea).
    Paranoicul nu pastreaza ideile delirante pentru sine, ci cauta sa-i convinga pe cei din jur de realitatea lor. De exemplu, daca prezinta idei de persecutie, ii poate da in judecata pe cei pe care ii banuieste ca il persecuta sau complotesc impotriva sa.
    Tratamentul poate da rezultate mai bune in perioada de inceput, de formare a delirului, si consta in incercarea de a convinge bolnavii de lipsa de realitate a ideilor lor.

    Cand ideile delirante s-au stabilit, s-au sistematizat, cel mai bun tratament este scoaterea bolnavului din mediul sau de viata, administrarea de medicamente care linistesc bolnavul (sedative), o activitate fizica placuta.

    RăspundețiȘtergere